Metodele utilizate pentru tipărirea şi legarea de cărţi a continuat fundamental neschimbată din secolul al 15-lea până în prezent. Deşi mai mecanizată, o tipărire de carte din 1990 are multe în comun cu tipărirea de pe vremea lui Gutenberg.
Invenţia lui Gutenberg a constat în utilizarea de matrițe de metal mobile, asamblate în cuvinte, linii şi pagini şi apoi tipărite de presele de tipar pentru a crea mai multe copii.
Cărţile moderne de hârtie sunt imprimate pe hârtie concepută special pentru cărţile tipărite. În mod tradiţional, hârtia cărţilor este albă sau albicioasă (mai uşor de citit), opacă pentru a maximiza vizibilitatea textului, şi (de obicei) dimensionată la etriere stricte sau grosimi standard, în special pentru cărţile cu coperta cartonată. Diferitele calităţi de hârtie sunt folosite în funcţie de tipul de carte: hârtie cretată, hârtie fără lignină, hârtie fină şi hârtie fină specială sunt clasele obişnuite de hârtie.
Astăzi, majoritatea cărţilor sunt imprimate prin litografie offset. Când o carte este imprimată, paginile sunt prevăzute într-o anumită ordine astfel încât după ce foaia este tipărită şi este pliată paginile vor fi în ordinea corectă. Cărţile tind să fie fabricate în prezent în câteva dimensiuni standard. Dimensiunile cărţilor sunt de obicei specificate ca „dimensiuni finisate”: dimensiunea paginii după ce foaia a fost îndoită şi finisată. Dimensiunile standard rezultă din dimensiunile foii (prin urmare, dimensiunile maşinii), devenind populare acum 200 sau 300 de ani şi ajungând să domine industria. Convenţiile britanice în această privinţă prevalează în întreaga lume vorbitoare de limba engleza, cu excepţia SUA. Industria europeană de producţie de carte lucrează la un set complet diferit de standarde.
Procesele actuale
Unele cărţi, în special cele cu ediţii mai mici (mai puţine exemplare) vor fi imprimate pe prese offset cu alimentare de coli, dar cele mai multe cărţi sunt acum imprimate pe prese web, care sunt alimentate de o rolă continuă de hârtie, şi, prin urmare, au posibilitatea de a imprima mai multe exemplare într-un timp mai scurt. Pe măsură ce linia de producţie funcţionează, foile unei „cărţi” complete sunt colectate împreună într-o singură stivă, alături de o alta, ş.a.m.d.
O presă web pliază singură paginile, oferind pachete de însemne (secţiuni) gata pentru a merge la linia de colectare. Atunci când cartea este tipărită sunt imprimate una sau două însemne la un moment dat, nu pe toată cartea. Sunt tipărite numere în exces pentru a compensa orice defecte datorate setărilor presei sau testărilor paginilor pentru a asigura calitatea finală a imprimării.
O setare a presei sunt lucrările pregătitoare desfăşurate de tipografi pentru a obţine calitatea cerută. În setare este inclus şi timpul necesar pentru a monta placa de pe maşină, a curăţa orice mizerie de la locul de muncă anterior, şi a ajunge cu presa la viteza de lucru. De îndată ce tipograful decide că imprimarea este corectă, toate foile folosite pentru setare vor fi eliminate, iar presa va începe să tipărească. Setări similate se fac şi pentru zonele de pliere şi legare, fiecare setare implică un consum de hârtie.
După pliere şi colectare, cartea se mută în legătorie. La mijlocul secolului trecut, au existat mai mulţi lianţi comerciali – companii de legare speciale, care nu tipăreau, fiind specializate doar în legare. La acea vreme, din cauza dominaţiei tipăririi cu zaţ, setarea şi imprimarea aveau loc într-o singură locaţie, şi obligatoriu într-o altă fabrică. Când imprimarea a juns în ăntregime metalică, matriţa era voluminoasă, fragilă şi grea. În aceste condiţii, cu cât era mutată mai puţin cu atât starea ei era mai bună: astfel tipărirea a ajuns să fie efectuată în aceeaşi locaţie ca şi culegerea. Dar foile imprimate, pe de altă parte, erau uşor de mutat. În prezent, din cauza creşterii informatizării în pregătirea unei cărţi pentru imprimare, partea de culegere a devenit mai uşoară, fiind efectuată fie prin firme contractante separat care lucrează pentru editor, fie de către editorii înşişi, sau chiar de autori. Fuziunile din industria prelucrătoare a cărţilor au făcut ca în prezent să fie foarte greu de găsit o legătorie care nu este şi implicată în tipărirea cărţilor (şi invers).
În cazul în care cartea este cu copertă cartonată, activitatea de legătorie va implica mai multe activităţi decât în cazul în care aceasta ar fi o copertă simplă.
Legarea fără cusătură este acum tot mai frecventă. Însemnele unei cărţi se pot realiza prin „Cusătura Smyth” folosind ace, „Cusătura McCain” folosind găuri de obicei în legarea manualelor şcolare, sau „legarea prin incizie”, în cazul în care taieturi de aproximativ 25,4 mm lungime sunt efectuate la intervale egale. Restul procesului de legare este similar în toate cazurile. Legarea prin cusare şi pncizie a cărţilor poate fi făcută pentru coperţi atît cartonate cât şi simple.
Finisarea
„Copertarea” se realizează off-line şi înainte de sosirea cărţii de la linia de legare. În cazul coprtărilor cele mai simple, două bucăţi de carton sunt aşezate pe o bucată de pânză cu lipici pe ea, cu un spaţiu între ele în care este lipit un carton mai îngust tăiat la lăţimea grosimii cărţii. Marginile suprapuse ale pânzei (aproximativ 5/8″ de jur împrejur) sunt pliate pe cartoane, şi apăsate pentru a adera. După crearea coperţilor, coperţile vor merge în zona de placare pentru adăugarea de decoraţiuni şi tipărire.
(Extras din cartea Ghidul autorului de cărţi electronice)
