Globalizarea este procesul de integrare internaţională care rezultă din schimbul de opinii, produse, idei şi alte aspecte ale culturii la nivel mondial. Progresele în transport şi infrastructura de telecomunicaţii, inclusiv dezvoltarea a telegrafului şi a urmaşului său Internetul, sunt factori majori în globalizare, generatoare de interdependenţă în continuare a activităţilor economice şi culturale.
Deşi oamenii de ştiinţă plasează originea globalizării în timpurile moderne, alţii urmăresc istoria sa cu mult înainte de era europeană a descoperirilor şi călătoriilor în Lumea Nouă. Unii chiar consideră originile sale în al treilea mileniu î.e.n. La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, conectivitatea economiilor şi culturilor lumii a crescut foarte repede.
Globalizarea termenului a fost folosit din ce în ce mai mult de la mijlocul anilor 1980 şi mai ales de la mijlocul anilor 1990. În anul 2000, Fondul Monetar Internaţional (FMI) a identificat patru aspecte de bază ale globalizării: comerţul şi tranzacţiile, mişcările de capital şi de investiţii, migraţia şi circulaţia persoanelor, precum şi diseminarea cunoştinţelor. În plus, provocările de mediu, cum ar fi schimbările climatice, apa transfrontalieră şi poluarea aerului, şi pescuitul excesiv din oceane, sunt legate de globalizare. Procesele de globalizare afectează şi sunt afectate de afaceri şi de organizarea muncii, economie, resurse socio-culturale, şi mediul natural.
Oamenii au interacţionat pe distanţe lungi de mii de ani. Drumul mătăsii care conecta Asia, Africa, şi Europa, este un bun exemplu de puterea transformatoare a schimbului translocal care a existat în „Lumea Veche”. Filozofia, religia, limba, arta, şi alte aspecte ale culturii, se răspândesc şi se amestecă simultan cu schimbul naţional de produse şi idei. In secolele XV şi XVI, europenii au făcut descoperiri importante în explorarea oceanelor, inclusiv începutul călătoriei transatlantice în „Lumea Nouă” din America. Mişcarea globală de oameni, bunuri şi idei s-a extins semnificativ în secolele următoare. La începutul secolului XIX, dezvoltarea de noi forme de transport (cum ar fi vaporul şi căile ferate) şi telecomunicaţiile care comprimă timpul şi spaţiul, a permis rate tot mai rapide de schimb la nivel mondial. În secolul XX, vehicule rutiere, de transport intermodal, precum şi companiile aeriene de transport, au făcut ca lucrurile să se mişte şi mai repede. Apariţia de comunicaţii electronice, cele mai multe telefoane mobile şi în special pe Internet, a conectat miliarde de oameni în moduri noi.
Organizarea globală a afacerilor
Odată cu îmbunătăţirile în transport şi comunicaţii, afacerile internaţionale au crescut rapid de la începutul secolului XX. Afacerile internaţionale includ toate tranzacţiile comerciale (vânzări private, investiţii, logistică, şi transport), care au loc între două sau mai multe regiuni, ţări şi naţiuni, dincolo de graniţele lor politice. O astfel de diversificare internaţională este legată de performanţa firmelor şi inovare, pozitivă în cazul celor dintâi şi de multe ori negativă în cazul celor din urmă. De obicei companiile private se angajează în astfel de tranzacţii pentru profit. Aceste tranzacţii de afaceri implică resurse economice, cum ar fi cele de capital, resursele naturale şi umane, utilizate pentru producţia internaţională de bunuri şi servicii fizice, cum ar fi finanţe, bănci, asigurări, construcţii şi alte activităţi productive.
Acordurile comerciale internaţionale au dus la formarea de întreprinderi multinaţionale, companii care au o abordare la nivel mondial a pieţelor şi a producţiei, sau operaţiuni în mai multe ţări. O întreprindere multinaţională poate fi, de asemenea, o corporaţie multinaţională sau societate transnaţională. Printre corporaţiile multinaţionale binecunoscute se numără companii de fast-food, precum McDonald’s şi Yum Brands, producătorii de vehicule, cum ar fi General Motors, Ford Motor Company şi Toyota, companii de electronice de larg consum, cum ar fi Samsung, LG şi Sony, şi companiile de energie, cum ar fi ExxonMobil, Shell şi BP. Cele mai multe dintre cele mai mari corporaţii operează pe mai multe pieţe naţionale.
Întreprinderile, în general, susţin că supravieţuirea în noul piaţă globală cere companiilor să se aprovizioneze cu bunuri, servicii, forţă de muncă şi materiale de peste mări pentru a face upgrade continuu la produsele şi tehnologia lor, în scopul de a supravieţui concurenţei sporite. Potrivit unui recent raport McKinsey Global Institute, fluxurile de bunuri, servicii, şi de finanţare, a ajuns la 26 miliarde dolari în 2012, sau 36 la suta din PIB-ul global, de 1,5 ori nivelul din 1990.
Comerţul internaţional
Comerţul internaţional este schimbul de capital, bunuri, şi servicii în afara graniţelor sau teritorii internaţionale. În cele mai multe ţări, un astfel de comerţ reprezintă o parte semnificativă din produsul intern brut (PIB). Industrializarea, transportul avansat, corporaţiile multinaţionale, offshoring şi externalizarea, toate au un impact major asupra comerţului mondial. Creşterea comerţului internaţional este o componentă fundamentală a globalizării.
Există un avantaj comercial absolut atunci când ţările pot produce o marfă cu mai puţine costuri pe unitatea de produs decât partenerii lor comerciali. Prin acelaşi raţionament, ar trebui să se importe mărfuri care au un dezavantaj absolut. În timp ce există posibile câştiguri din comerţul cu avantaj absolut, avantajul comparativ – respectiv abilitatea de a oferi produse şi servicii cu un cost marginal şi de oportunitate – extinde gama de posibile schimburi reciproc avantajoase. Într-un mediu de afaceri globalizat, companiile susţin că avantajele comparative oferite de comerţul internaţional au devenit esenţiale pentru menţinerea competitivităţii.
Acordurile comerciale, blocuri economice şi zone comerciale speciale
(Produsul intern brut în 2011 în dolari pe cap de locuitor, ajustat în funcţie de inflaţie şi de paritatea puterii de cumpărare (scară logaritmică) între 1860-2011, cu populaţia (zona de disc) pentru SUA (galben), Marea Britanie (portocaliu), Japonia (roşu), China (roşu), şi India (albastru).)
Stabilirea de zone de liber schimb a devenit o caracteristică esenţială a guvernelor moderne care stabilesc aranjamentele comerciale preferenţiale cu entităţi străine şi multinaţionale.
O zonă economică specială (ZES) este o regiune geografică care are legi economice şi de altă natură care sunt mai mult orientate spre piaţă liberă decât spre legile tipice sau naţionale ale unei ţări. Legile „la nivel naţional”, pot fi suspendate în interiorul acestor zone speciale.Categoria „ZES” se referă la mai multe domenii, inclusiv în Zonele Comerciale Libere (ZCL), Zonele cu Export de Prelucrare Zone (ZEP), Zonele Libere (ZL), Parcuri Industriale sau Zone Industriale (ZI), Porturi Libere, Zonele de Afaceri Urbane, şi altele. De obicei, scopul unei structuri este de a creşte investiţiile străine directe de către investitorii străini, de obicei o afacere internaţională sau o corporaţie multinaţională. Acestea sunt domenii în care companiile sunt impozitate foarte uşor sau deloc, în scopul de a încuraja activitatea economică desemnată. Porturile libere au fost istoric dotate cu reglementări vamale favorabile, de exemplu portul liber Trieste. Foarte adesea porturile libere constituie o parte a zonelor economice libere.
O Zonă Comercială Liberă este o arie în care mărfurile pot fi descărcate, manipulate, fabricate sau reconfigurate, şi reexportate fără intervenţia autorităţilor vamale. Numai atunci când bunurile sunt mutate la consumatori în ţara în care zona este situată ele sunt supuse taxelor vamale în vigoare. Zonele libere sunt organizate în jurul porturilor maritime majore, aeroporturi internaţionale, şi frontierele naţionale – zone cu multe avantaje geografice pentru comerţ. Este o regiune în care un grup de ţări a căzut de acord să reducă sau să elimine barierele comerciale.
O zonă de liber schimb este un bloc comercial ai cărui ţări membre au semnat un acord de liber schimb care elimină tarifele, cotele de import, şi preferinţele în cele mai multe (dacă nu toate) bunurile şi serviciile comercializate între ele. Dacă oamenii sunt, de asemenea, liber să se mişte între ţări, în plus faţă de o zonă de liber schimb poate fi luată în considerare o frontieră deschisă. În Uniunea Europeană, de exemplu, o confederaţie de 27 de state membre, oferă atât o zonă de comerţ liber cât şi o frontieră deschisă (Zona Schengen).
Zonele Industriale de Calificare (ZIC) sunt parcuri industriale care găzduiesc operaţiunile de fabricaţie în Iordania şi Egipt. Ele sunt zone speciale de liber schimb stabilite în colaborare cu ţara vecină Israel pentru a profita de acordurile de comerţ liber între Statele Unite şi Israel. În conformitate cu acordurile comerciale cu Iordania stabilite de către Statele Unite, mărfurile produse în ZIC pot accesa direct pieţele din SUA fără tarife sau restricţii de cote, în anumite condiţii. Pentru a se califica, mărfurile produse în aceste zone trebuie să conţină o mică parte de aport israelian. În plus, o valoare minimă de 35% din mărfuri trebuie să fie adăugate la produsul finit. Ideea aparţine omului de afaceri iordanian Omar Salah, primul ZIC autorizat de către Congresul Statelor Unite ale Americii în 1997.
Asia-Pacific a fost descrisă ca „zona de tranzacţionare cea mai integrată de pe planetă”, datorită conturilor sale comerciale intra-regionale, cu cca 50-60% din totalul importurilor şi exporturilor din regiune. Ea are, de asemenea, comerţ extra-regional: exporturi de bunuri de larg consum, cum ar fi televizoare, aparate de radio, biciclete, şi textile în Statele Unite, Europa si Japonia au alimentat expansiunea economică.
Zona de liber schimb ASEAN este un acord de bloc comercial al Asociaţiei Naţiunilor din Asia de Sud-Est sprijinind fabricile locale în toate ţările ASEAN. Acordul AFTA a fost semnat la 28 ianuarie 1992, în Singapore. Atunci când acordul AFTA a fost semnat iniţial, ASEAN a avut şase membri, şi anume: Brunei, Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore şi Thailanda. Vietnam a aderat în 1995, Laos şi Myanmar, în 1997 şi Cambodgia, în 1999.
Paradisurile fiscale
(Raportul activelor germane în paradisurile fiscale faţă de PIB-ul german total. Cei „7 Mari” afişaţi sunt Hong Kong, Irlanda, Liban, Liberia, Panama, Singapore, şi Elveţia .)
Un paradis fiscal este un stat, ţară sau teritoriu, în care anumite taxe sunt percepute la o rată scăzută sau eliminate complet, fiind folosite de companii pentru evitarea taxelor şi evaziune fiscală. Persoanele fizice şi/sau juridice pot găsi avantajoasă ideea înfiinţării de filiale sau să se mute în zone cu niveluri reduse sau zero de impozitare. Acest lucru creează o situaţie de concurenţă fiscală între guverne. Jurisdicţii diferite au tendinţa de a fi paradisuri pentru diferite tipuri de impozite şi pentru diferite categorii de persoane şi companii. Elementul central al unui paradis fiscal este că legile şi alte măsuri fiscale pot fi utilizate pentru a se sustrage sau a evita legile sau reglementările din alte jurisdicţii fiscale. Un raport din 2012 al Tax Justice Network estimează că între 21 şi 32 miliarde dolari sunt la adăpost de taxe în paradisurile fiscale la nivel mondial.
Paradisurile fiscale au fost criticate pentru că de multe ori duc la acumularea de numerar inactiv, care este costisitor şi ineficient pentru companiile care doresc să facă repatrierea. Beneficiile reducerii impozitării conduc la o incidenţă a impozitării în defavoarea celor săraci. Multe paradisuri fiscale se crede ca ar avea legături cu „frauda, spălarea de bani, şi terorismul.”
(Extras din cartea Corupţie – Globalizare – Neocolonialism)
