Scriu cu oarecare întârziere despre ziua aceea fierbinte, din începutul de toamnă bucureșteană care ne speriase cu temperaturile ei ridicate, dar mereu îmi este greu să scriu despre lucruri triste. Era anul 2001, iar eu îmi târ
am tristețile și dezamăgirile între două redacții ale presei centrale, înecându-mi serile fierbinți în năprasnice festinuri de burlac tomnatec. Punctul central al tuturor traseelor era terasa de la Horoscop, acolo unde două televizoare uriașe ne țineau la curent cu noutățile lumii civilizate; dintr-o hachiță a patronului, cele două monitoare rulând doar emisiunile CNN. Berea, însă, era rece, iar carafele cu vin de Odobești (Galbena era preferata noastră!) ne albeau degetele cu brumă proaspătă, nesperată în vipia aia de început de septembrie. La masă eram mereu aceiași: eu, poetul Corneliu Brahaș (cel care s-a dus, suferind teribil, să compună Îngerilor catrene nepieritoare), Vali Crăciunescu și Dan Helciug de la ”Spitalul de Urgență”, dar și uriașul colonel Samson, un ”moldovan” cu inima ca o jimblă caldă, figură marcantă a CADA (cunoscătorii își mai aduc aminte de celebra organizație a cadrelor militare), devenit prosper om de afaceri. În după amiaza aia eram agasați că pe cele două ecrane rulau, la nesfârșit, aceleași imagini cu avioane lovind ”Gemenii”, în ceea ce credeam noi că este trailerul unui film de ficțiune. La un moment dat, însă, am văzut că urmează declarații de la Casa Albă și imaginile cu ”Gemenii” loviți continuă să ruleze… Ceva nu era în regulă… Conversațiile s-au oprit, am dat mai tare sonorul și am înțeles că lumea fusese lovită de cel mai negru spectru-TERORISMUL CARE IZBEA DIRECT ÎN DEFINIȚIA IDEII DE DEMOCRAȚIE!!! Poate că vă par vorbe mari, dar simt și acum carnea încrâncenată pe mine… Un analist politico militar spunea atunci că războiul cu Terorismul este în faza sa cea mai agresivă, că el va continua și că va fi unul de durată, de uzură… Mai spunea respectivul analist că dată fiind lipsa de resurse umane a teroriștilor islamiști, vor începe recrutările și invazia pașnică, mascată, cu ”refugiați” a țărilor ”inamice”… Sigur că vorbele lui, previziunile sumbre, au trecut pe lângă urechile noastre; le consideram doar imprecații emise la mânie, izvorâte dintr-o firească furie de moment. Am privit la ceilalți oameni de pe terasă, dar și la cei care, trecând pe trotuar, se opriseră să privească și să asculte… Chiar dacă ne ridicaserăm, cu toții, în picioare, sufletele tuturor se aflau în genunchi! Cel puțin pentru moment, Oroarea învinsese… Mai târziu, previziunile au început să se împlinească…
Marius CILIBIA
