Locuitorii Șișeștiului, comuna mehedințeană unde s-a născut marele savant Gheorghe Ionescu Şişeşti, au pus mână de la mână ca să facă un muzeu al satului
Locuitorii din Sisești, județul Mehedinți au hotărât în urmă cu aproape 80 de ani să deschidă un muzeu. Au căutat prin pivnițe, prin poduri, prin şoproane, au deschis lăzile de zestre şi fiecare a contribuit cu ce a putut: o podoabă, o ie, o fotografie, un document vechi sau un obiect de ceramică. Aşa s-a deschis, în 1938 muzeul despre vatra satului. Iniţiativa i-a aparţinut lui Dragoş Ebetiuc, profesor, pasionat de istoria locală, iar acum muzeul este bine întreținut datorită scriitorului Titu Dinuț, un om al locului și profesor de limba română la liceul teoretic din Șișești. Muzeul este găzduit într-un spațiu modest de la parterul liceului din Șișești, astfel că primii vizitatori sunt elevii acestei unități școlare. „Când vin în muzeu, nici musca nu se aude, atât de atenți sunt la explicațiile mele. Privesc cu interes toate obiectele, reușesc să le captez atenția. Puteam să mutăm muzeul într-un spațiu mai generos, dar nu am făcut asta tocmai pentru elevii acestui liceu“, ne spune profesorul Titu Dinuț, custodele muzeului.
Oase de mamut vechi de zeci de mii de ani
Puține localități din țară se pot lăuda cu un astfel de muzeu unde sunt expuse obiecte de o valoare inestimabilă. De la dinţi de mamut, topoare de fier sau piatră, vârfuri de lance, coifuri dacice, tăblițe scrise, obiecte de cult, podoabe, război de ţesut, obiecte de epocă, ziare vechi și arme haiduceşti. Oasele de mamut au fost descoperite de un localnic, care le-a găsit în timp ce săpa pentru o fântână. Și-a dat seama că nu sunt de aruncat și l-a anunțat pe profesorul de istorie Dragoș Ebetiuc. „În timp ce săpa la o fântână, omul a dat de acest os. Nu a mai continuat săpătăurile fiindcă i-a provocat silă, nu ar mai fi putut bea apă din acest loc, dar a avut inspirația să nu azvârle oasele înapoi în groapă, care au rămas la suprafață. Directorul școlii de atunci, întemeietorul muzeului, profesorul de istorie Dragoș Ebetiuc le-a luat, apoi au fost cercetate și s-a stabilit că vechimea lor este de câteva zeci de mii de ani“, spune Titu Dinuț.
Lângă oasele de mamut sunt expuse mai multe unelte de piatră și fier, descoperite exclusiv în vatra Șișeștiului, podoabe feminine din perioadele feudale, dar și un război de ţesut dotat cu toate sculele necesare ţesutului. Se presupune că la Ciovârnășani, o localitate învecinată Șișeștiului, ar fi fost o așezare din epoca romană, pentru că pe o distanță de circa 10-15 kilometri există și acum un drum pavat cu piatră cu o lățime de patru metri. Se întâmplă de multe ori ca sătenii să dea de aceste pietre când își sapă grădinile și nu sunt prea fericiți fiindcă își strică uneltele. „Muzeul luând ființă în 1938, vă imaginați că a fost timp să se adune numeroase piese și valori cum puține muzee din țară se pot lăuda. Noi ne lăudăm fiindcă avem cu ce“, mai spune Titu Dinuț, care și-a dedicat o bună parte din viață scrisului despre aceste locuri, dar și despre personalitățile Șișeștiului. De altfel, în muzeu sunt expuse și o serie de documente despre personalităţile satului, dintre care amintim Gheorghe Ionescu Şişeşti (savant în ştiinţe agronomice), Petre P. Partenie, Iancu Bârneanu, Ioan Gionea, Dragoş Ebetiuc, dar şi ale celor care au vizitat de-a lungul anilor acest muzeu, cum ar fi Nichita Stănescu şi Jonathan Scheele.
Ceramica de Șișești, la loc de cinste
Locul este vizitat în special de turiștii care ajung în zonă fiindcă Șișeștiul este celebru pentru atelierele de ceramică de aici, pentru meșterii olari care au dus mai departe cu sfințenie această tradiție, mai multe documente indicând prezenţa olăritului încă de pe vremea dacilor. Așa se face că un colț special în muzeu este amenajat pentru ceramica tradițională din zonă, unde sunt expuse zeci de oale, ulcele, străchini, castroane, oale de sarmale, ulcioare, căni de apă.
Ca motive decorative se foloseşte, soarele, punctul, cercul concentric, spirala, brăduţul, bradul, şerpisorii, valul. Decorul este realizat cu pensulă specială numite boielnic cu o vopsea de culoare maron preparată dintr-un lut închis la culoare amestecat cu apă. Sunt obiecte realizate de teribilii ceramiști ai Șișeștiului, Ioniță Trașcă și Titu Marin, dar și exponate provenite din donaţii de la ceramiști mai tineri din satul Noapteșa (Maria Cățea, Gheorghe Gârbovan, Constantin Oprița, ș.a.).
O sabie cu fier otrăvit, cea mai valoroasă piesă
Dar poate cea mai valoroasă piesă din muzeul de la Șișești este o sabie cu fier otrăvit. Localnicii au reușit cu aceste săbii să stârpească atacurile turcilor de pe insula Ada-Kaleh care veneau aici și în satele învecinate, Ciovârnășani, Ilovăț), unde făceau prăpăd în gospodăriile oamenilor. Le luau animalele din curte și recolta pentru care trudeau din greu, așa că au fost nevoiți să găsească o metodă pentru a face față turcilor invadatori.
„Localnicii, pentru că erau mereu atacați de turcii din Ada-Kaleh au fost nevoiți să devină adevărați panduri și să-și apere glia și averea. Făceau săgeți și arme, iar în fierul pe care îl topeau amestecau mătrăgună și alte otrăvuri , astfel că atunci când te atingea acest fier nu se mai vindeca rana. Și atunci turcii s-au speriat și nu au mai călcat în zona noastră niciodată“, explică profesorul Dinuț.
Unele dintre obiectele expuse aici sunt folosite chiar și acum de localnicii din zonă. De altfel, fiecare piesă din muzeu are povestea ei. De pildă, un vârf de lance, pe care un elev al școlii l-a adus la muzeu, este folosit și timpurile noastre de braconieri, la prinderea mistreților. „Sunt oameni care se ocupă cu braconajul, se duc și pun câte-o momeală prin pădure, cade un mistreț în ea. La aceste vârfuri de lance adaugă ei o bucată de lemn și dau în mistreț până când îl ucid acolo în laț. Acestea sunt lucruri care se mai petrec din păcate și în secolul nostru“, explică custodele muzeului de la Șișești.
O cămașă de pandur din păr de capră
O altă piesă valoroasă expusă în muzeu este și o cămașă foarte veche de pandur, cel mai probabil din vremea lui Tudor Vladimirescu.
„Cămașa de pandur este extrem de veche, cui i-a aparținut nu se mai știe, s-a transmis din tată în fiu. Bănuim că este din păr de capră, un material atât de rezistent încât nu poate fi deteriorat deloc și cred că va mai rezista câteva sute de ani“, spune profesorul Titu Dinuț.
