Cunoașterea este o familiarizare, conștientizare sau înțelegere a cuiva sau ceva, cum ar fi fapte, informații, descrieri sau abilități, care este dobândită prin experiență sau educație prin percepere, descoperire, sau învățare.
Cunoaşterea este definită de Oxford English Dictionary ca (i) expertiza şi abilităţile căpătate de o persoană prin experienţă şi educaţie; înţelegerea teoretică şi practică a unui subiect, (ii) ceea ce este cunoscut într-un domeniu particular sau per total; fapte şi informaţii, sau (iii) conştientizarea sau familiaritatea câştigate prin experienţă pentru o anumită faptă sau situaţie. Dezbaterile filozofice pornesc de obicei cu formularea lui Plato privind cunoaşterea ca “adevărata credinţă justificată”. Nu există oricum încă nicio definiţie general agreată a cunoaşterii, şi nici nu se întrevede vreuna, deşi există numeroase teorii concurente.
Cunoașterea se poate referi la o înțelegere teoretică sau practică a unui subiect. Ea poate fi implicită (ca în cazul competențelor practice sau expertizelor) sau explicită (ca în cazul înțelegerii teoretice a unui subiect); ea poate fi mai mult sau mai puțin formală sau sistematică. În filozofie, studiul cunoașterii se numește epistemologie; filosoful Platon a dat o definiție faimoasp a cunoașterii drept „adevărata credință justificată”, deși „adevărata credință bine justificată,” este mai completă deoarece ține cont de problemele de tip Gettier. Dar există mai multe definiții ale cunoașterii și teorii pentru a explica aceasta.
Acumularea cunoaşterii implică procese cognitive complexe, precum percepţia, învăţarea, comunicarea, asocierea, şi raţionamentul. Termenul de cunoaştere este folosit de asemenea în sensul cunoaşterii secretelor unui subiect cu posibilitatea folosirii acestora în anumite scopuri dacă este posibil.
Definirea cunoaşterii în filozofie
“Putem să ne considerăm că suntem în posesia cunoaşterii ştiinţifice necalificate privitor la un lucru, spre deosebire de cunoaşterea accidentală a acestuia în sens sofistic, când ştim cauza de care depinde faptul respectiv, ca şi cauză specifică a acelui fapt, şi, în plus, că faptul nu poate fi altul decât acela. Ideea că cunoaşterea ştiinţifică este în acest sens este evident – dovadă atât cei care o clamează în mod greşit cât şi cei care o deţin, primii imaginîndu-se pur şi simplu în situaţia respectivă, iar ceilalţi fiind efectiv în acea situaţie. În consecinţă obiectul propriu al cunoaşterii ştiinţifice necalificate este ceva care nu poate fi altul decât ceea ce este.”
— Aristotel, Analitica Secundă (Cartea 1 Partea 2)
Definirea cunoaşterii este o problemă de dezbatere continua între filozofi în domeniul epistemologiei. Definiţia clasică, descrisă dar nu neapărat aprobată de Plato, spune că pentru a fi vorba de cunoaştere trebuiesc îndeplinite cel puţin trei criterii; că pentru a fi considerată cunoaştere, o afirmaţie trebuie să fie verificată, adevărată, şi crezută. Unii consideră că aceste condiţii nu sunt suficiente, aşa cum se poate vedea din exemplul problemei Gettier. Există mai multe alternative propuse, inclusiv argumentele lui Robert Nozick pentru o cerinţă a cunoaşterii de a “urmări adevărul” şi cerinţa suplimentară a lui Simon Blackburn că noi nu vrem să recunoaştem că cei care îndeplinesc oricare din aceste condiţii “ca urmare a unui defect, cusur sau vulnerabilitate” deţin cunoaşterea. Richard Kirkham sugerează că definiţia noastră privind cunoaşterea impun ca evidenţa celui care crede să fie astfel încât să necesite în mod logic adevărul credinţei.
În contrast cu această abordare, observa Wittgenstein, conform paradoxului Moore, că cineva poate spune “El crede, dar nu este aşa”, dar nu poate spune “El şrie, dar nu este aşa”. El aduce drept argument faptul că acestea nu corespun stărilor mentale distincte, ci mai degrabă modalităţilor distincte de a vorbi despre convingere. Ceea ce este diferit aici nu este starea mentală a vorbitorului, ci activitatea în care este angajat. De exemplu, în acest sens, a şti că ceainicul fierbe nu presupune o stare particulară a minţii, ci o îndeplinirea unei acţiuni particulare în sensul afirmaţiei că ceainicul fierbe. Wittgenstein încerca să depăşească dificultatea definirii luând în consideraţie modalitatea în care “cunoaşterea” este folosită în limbajele naturale. El vedea cunoaţterea ca un caz al unei asemănări familiale. Urmărind această idee, “cunoaşterea” a fost reconstruită ca un concept derivat care evidenţiază caracteristici relevante dar nu este cuprins în mod adecvat în nicio definiţie.
Comunicarea cunoașterii
Pot fi utilizate reprezentări simbolice pentru a indica sensul și aceasta poate fi gândită ca un proces dinamic. De aici rezultă că transferul reprezentării simbolice poate fi privit ca un proces de atribuire prin care cunoștințele pot fi transferate. Alte forme de comunicare includ observarea și imitarea, schimbul verbal, precum și înregistrările audio și video. Filosofii limbajului și a semiologii construiesc și analizează teorii ale transferului sau comunicării de cunoștințe.
În timp ce mulți ar fi de acord că unul dintre cele mai importante instrumente universale pentru transferul de cunoștințe este scrisul și cititul (de multe tipuri), există și argumente împotriva utilității cuvântului scris, unii cercetători sceptici vorbind despre impactului său negativ asupra societăților. În colecția sa de eseuri Technopoly, Neil Postman demonstrează argumentul împotriva utilizării scrisului printr-un fragment din lucrarea lui Platon, Phaedrus (Postman, Neil (1992) Technopoly, Vintage, New York, pag 73). În acest fragment, savantul Socrate spune povestea lui Thamus, regele egiptean, și a lui Theuth, inventatorul cuvântului scris. În această poveste, Theuth își prezintă noua invenție „scrisul” regelui Thamus, spunându-i lui Thamus că noua sa invenție „va îmbunătăți atât înțelepciunea cât și amintirea egiptenilor” (Postman, Neil (1992) Technopoly, Vintage, New York, pag 74 ). Regele Thamus este sceptic privind această nouă invenție și o respinge ca instrument de reculegere, mai degrabă decât de cunoștințe reținute. Acesta susține că cuvântul scris va infecta poporul egiptean cu cunoștințe false, deoarece acestea vor fi în măsură să ajungă la fapte și povestiri dintr-o sursă externă și nu vor mai fi obligați să rețină mental cantități mari de cunoaștere ei înșiși (Postman, Neil (1992) Technopoly, Vintage, New York, pag 74).
Teoriile moderne timpurii clasice ale cunoașterii, în special cele care avansează empirismul influent al filosofului John Locke, s-au bazat în mod implicit sau explicit pe un model al minții, care a comparat idei cu cuvinte. Această analogie între limbaj și gândire a pus bazele unei concepții grafice a cunoașterii în care mintea a fost tratată ca o masă (un recipient de conținut) care a trebuit să fie aprovizionată cu fapte reduse la litere, cifre sau simboluri. Acest lucru a creat o situație în care alinierea spațială a cuvintelor pe pagină oferea o greutate mare cognitivă, atât de mare încât educatorii au acordat o atenție foarte mare structurii vizuale a informațiilor pe pagină și în caiete.
Teoreticienii media, precum Andrew Robinson, subliniază faptul că reprezentarea vizuală a cunoașterii în lumea modernă a fost adesea văzută ca fiind „mai adevărată” decât cunoașterea orală. Acest lucru se încadrează într-o noțiune analitică mai veche în tradiția intelectuală occidentală, în care comunicarea verbală este, în general, considerată că se pretează la răspândirea minciunilor la fel de mult ca și comunicarea scrisă. Este mai greu să se păstreze o evidență a ceea ce s-a spus sau despre care s-a spus inițial – de obicei, nici sursa, nici conținutul nu pot fi verificate. Bârfele și zvonurile sunt exemple predominante în ambele medii. În ceea ce privește valoarea scrierii, amploarea cunoașterii umane este acum atât de mare, iar cei interesați într-o cunoaștere atât de separați în timp și spațiu, încât scrisul este considerată un element esențial pentru captarea și partajarea cunoașterii.
Marile biblioteci actuale pot avea milioane de cărți de cunoaștere (în plus față de operele de ficțiune). Doar de curând tehnologiile audio și video pentru înregistrarea cunoștințelor au devenit disponibile, iar utilizarea acestora necesită în continuare echipamente pentru si electricitate pentru redare. Predarea și transmiterea verbală a cunoștințelor este limitată la cei care ar avea contact cu transmițătorul sau cu cineva care ar putea interpreta o lucrare scrisă. Scrierea este în continuare cea mai disponibilă și mai universală formă de înregistrare și de transmitere a cunoștințelor. Aceasta este fără îndoială tehnologia primara a omenirii pentru transferul cunoașterii de-a lungul veacurilor și pentru toate culturile și limbile lumii.
(Extras din cartea Cunoaștere și Informații)
