Marile cataclisme care preced schimbări ale civilizațiilor, cum ar fi căderea Imperiului Roman și fondarea Imperiului arab, de exemplu, par, la început, determinate în principal de transformările politice considerabile: invazii ale popoarelor sau reveniri ale unor dinastii. Dar un studiu mai aprofundat al acestor evenimente arată că în spatele cauzele lor aparente cauza reală este cel mai adesea o schimbare profundă în ideile oamenilor. Adevăratele frământări istorice nu sunt cele care ne uimesc prin grandoarea și violența lor. Singurele modificări semnificative, cele în care apare reînnoirea civilizațiilor, sunt când se dezvoltă idei, concepte și credințe. Evenimentele memorabile ale istoriei sunt efectele vizibile ale schimbărilor invizibile în mintea oamenilor. Aceste evenimente mari apar atât de rar întrucât nu este nimic atât de stabil la o rasă ca fondul ereditar al spiritului ei.
Epoca actuală este una dintre acele momente critice, când gândirea oamenilor este pe cale să se transforme.
Doi factori fundamentali stau la baza acestei transformări. Primul este distrugerea credințelor religioase, politice și sociale, de unde derivă toate elementele civilizației. Al doilea este crearea condițiilor de viață și de gândire complet noi, ca urmare a descoperirilor științei moderne și industriei.
Ideile din trecut, cu toate că sunt distruse pe jumătate, fiind încă foarte puternice, și ideile care să înlocuiască fiind în proces de formare, epoca modernă este o perioadă de tranziție și anarhie.
În această perioadă, în mod inevitabil un pic haotică, nu este ușor de spus acum ce va veni într-o zi. Care sunt ideile fundamentale pe care se vor clădi societățile care ne vor succeda? Nu știm încă.
Dar ceea ce, încă de pe acum, vedem clar, este că, pentru organizarea lor, ele vor trebui să ia în calcul o nouă putere, ultimul suveran al epocii moderne: puterea mulțimilor. Pe ruinele atâtor idei, considerate adevărate odată și care au murit astăzi, dintre atât de multe puteri pe care revoluțiile le-au distrus în mod succesiv, această putere este singura care a crescut, și care pare probabil să absoarbă în curând pe celelalte. În timp ce toate credințele noastre antice se clatină și dispar, când coloanele vechi ale societăților se prăbușesc rând pe rând, la rândul său, puterea mulțimii este singura forță care nu este amenințată de nimic și al cărui prestigiu crește continuu. Epoca în care intrăm este cu adevărat VREMEA MULȚIMILOR.
Doar cu un secol în urmă, politica tradițională a statelor și rivalitățile prinților erau fost principalii factori ai evenimentelor. Opinia mulțimilor aproape că nu conta, ba chiar în cele mai multe cazuri nu conta deloc. Astăzi, tradițiile politice, tendințele individuale ale suveranilor, rivalitățile lor sunt cele care nu mai contează, și, în schimb, vocea mulțimilor a devenit predominantă. Ea dictează regilor cum să conducă, și pe ea încearcă ei să o audă. Destinele națiunilor nu se mai pregătesc în consiliile principilor, ci în sufletul mulțimilor.
Intrarea claselor populare în politică, adică, în realitate, transformarea lor progresivă în clase conducătoare, este una dintre caracteristicile cele mai importante ale epocii noastre de tranziție. Acest lucru nu s-a petrecut în realitate prin vot universal, atât de puțin influent pentru o lungă perioadă de timp și un control inițial foarte ușor. Puterea mulțimilor a crescut treptat la început prin răspândirea unor idei care s-au implantat lent în spirite, și apoi prin asocierea treptată a indivizilor pentru a se ajunge la realizarea de concepții teoretice. Prin asociere și conștientizarea puterii lor, mulțimile au reușit să formeze idei, dacă nu foarte corecte, cel puțin foarte apropiate de interesele lor. Ele au înființat sindicate, în fața cărora toate puterile au capitulat rând pe rând, burse ale locurilor de muncă, care, în ciuda tuturor legilor economice, tind să reglementeze condițiile de muncă și salariile. Ele au trimis în adunările guvernamentale reprezentanți lipsiți de orice inițiativă, de orice independență, reducându-i de multe ori la simpli purtători de cuvânt ai comitetelor care i-au ales.
Astăzi, revendicările mulțimile devin din ce în ce mai clare, și nu fac altceva decât să distrugă complet societatea actuală, să o aducă înapoi la acel comunism primitiv care era starea normală a tuturor grupurilor înainte de începuturile civilizației. Limitarea orelor de lucru, exproprierea minelor, căilor ferate, fabricilor și solului; distribuția egală a tuturor produselor, eliminarea tuturor claselor superioare în beneficiul claselor populare, etc. Cam așa arată aceste revendicări.
Deși cu capacități reduse de motivare, mulțimile sunt, dimpotrivă, foarte capabile de acțiune. Prin organizarea lor actuală, foța lor a devenit imensă. Dogmele pe care le vedem născându-se vor avea în curând puterea dogmelor vechi, adică forța tiranică și suverană care o pune la adăpostul contestării. Dreptul divin al mulțimilor va înlocui dreptul divin al regilor.
Scriitori favorizați de burghezie, cei care reprezintă cel mai bine ideile sale oarecum înguste, vederile sale puțin cam înguste, scepticismul său cam sumar, egoismul său uneori cam excesiv, au intrat bine în panică văzând cum crește noua putere, și, pentru a lupta împotriva tulburării minții, au adresat apeluri disperate către forțele morale ale Bisericii, atât de disprețuită de ei până atunci. Ei ne vorbesc despre falimentul științei, și, cu căință, ne amintesc de învățăturile adevărurilor revelate. Dar acești noi convertiți uită că este prea târziu. Dacă într-adevăr au fost atinși de har, ea nu poate avea oricum aceeași putere asupra sufletelor prea puțin conștiente de preocupările care asalteaza aceste devoțiuni recente. Mulțimile nu mai doresc în prezent zei pe care ei înșiși nu i-au vrut ieri și au ajutat la distrugerea lor. Nu există putere divină sau umană care să poată forța râurile să urce înapoi la izvoarele lor.
Știința nu a dat niciun faliment și nu are nimic de a face nici cu anarhia actuală a minților nici cu noua putere care crește în mijlocul acestei anarhie. Ea ne-a promis adevărul, sau cel puțin cunoașterea relațiilor pe care inteligența noastră le poate înțelege; niciodată nu ne-a promis pace sau fericire. Indiferentă în mod suveran față de sentimentele noastre, ea nu ne aude lamentările. Este treaba noastră să trăim cu ea, deoarece nimic nu ar putea aduce înapoi iluziile puse de ea pe fugă.
(Extras din cartea Psihologia mulțimilor, de Gustave Le Bon)
