Mulți dintre cei care n-au trecut pragul primilor 45 de ani ai vieții vor face eforturi să înțeleagă ceea ce scriu… 4 Martie 1977 a fost cea mai fierbinte zi, din luna lui Mărțișor, pe care mi-o amintesc… Absolut toți lăsasem acasă, hainele groase, de iarnă, pentru că Primăvara explodase, pur și simplu, în doar două-trei zile… Curtea școlii era ca un stup de albine ieșite la cules de nectar după o iarnă apăsătoare. Mai era un eveniment deosebit: Lucian era primul din clasa noastră care împlinea 14 ani, își ridica de la Miliție Buletinul de Identitate, pașaportul de intrare în tunelul către Maturitate! A fost o zi agitată, așa cum au fost multe de-a lungul vieții mele, dar părea că totul duce către un week-end cât se poate de vesel pentru vremurile alea, cu televizoare doar alb-negru, Unda Veselă și cele câteva minute de program de desene animate ale fiecărui sfârșit de săptămână… N-a fost așa… Seara, toată suflarea țării era cu ochii în televizoare, urmărind un film bulgăresc (prost), cu titlu predestinat: Dulce și Amar… Nimeni n-a aflat cum s-a terminat filmul, pentru că pe la jumătatea lui s-a declarat Sinistrul… În București au murit peste 1000 de oameni, unii dintre ei vedete ale ecranului sau scenei naționale… Doina Badea, cu întreaga familie, Toma Caragiu… Buletinele de știri de dimineața anunțau lucruri ieșite din comun, ridicând dezastrul la cote apocaliptice. A fost cumplit! Imaginile de atunci mă răscolesc și acum, după 41 de ani… Coșmarul a durat mulg, probabil de aceea s-a și înfipt atât de profund în Amintire. Pentru prima oară, jurnalele de știri arătau altfel, nu mai erau împănate de ”succese în Revoluția Socialistă”… Păream, cum și suntem, mici și neputincioși în fața stihiilor… De atunci, în inima mea, Ziua de 4 Martie s-a înscris în galeria (subțire) a Amintirilor Negre… Și acolo va rămâne…
Marius CILIBIA
