FOTBALUL VORBEȘTE LIMBA FRANCEZĂ!

Știu că multora nu le convine, dar Franța a arătat cel mai organizat, cel mai ”la zi” fotbal pe arenele din Rusia. Constat, cu stupoare, că foarte mulți se declară indignați de faptul că echipa ”Cocoșului Galic” are prea mulți fotbaliști cu origini în fostele colonii, uitând că aceștia, în proporție de peste 90% s-au născut chiar în Franța… La începutul competiției de ce nu s-a vorbit despre asta? Portugalia, Belgia, Anglia, Germania, Suedia, ca să enumăr doar câteva ”nume mari”, au importurile lor… Mai multe sau mai puține… Elveția a avut în componența lotului 9 (nouă) kosovari, un bosniac și vreo trei africani… Danemarca a avut africanii ei, la fel ca și suedezii… A propos de suedezi, de la retragerea tripletei Brolin-Dahlin-Henryk Larsson (blond-mulatru-negru), naționala celor trei coroane nu mai joacă nimic, doar o țurcă bătrânicioasă, cu mingi aruncate într-un careu unde l-ar mai vrea pe Zlatan Ibrahimovici (alt viking pur sânge, nu?), pe care vârsta l-a trimis pentru un ultim sezon în campionatul american… Anglia a fost prea tânără, Portugalia prea bătrână, Spania prea obosită și Germania prea sigură pe ea… De altfel, nemții cred că suferă și de-un complex rusesc, dar nu insist asupra lui, pentru că n-are treabă cu fotbalul… Unii spuneau că și francezii la fel, dar nu-i adevărat! Napoleon a cucerit Moscova și i-a dat foc! Și despre asta vom vorbi cu altă ocazie… Iar Franța, că tot am plecat pe făgașul ăsta, de la războiul cu prusacii, din 1871, tot trimite zuavii în prima linie și nimeni nu s-a ofuscat… Până acum… Și mie mi-au plăcut croații, deși cred că fundașii lor centrali, Lovren și Vida, sunt mult prea duri, iar atacurile lor la tibiile adversarilor sunt, de cele mai multe ori, ”de galben”… N-am ținut cu Franța de la început, doar la finală, altfel am rămas fidel mai vechilor ”amoruri” Argentina, Anglia, Belgia… Pe prima am îndrăgit-o în 1978, când Osvaldo Ardiles îi lansa în curse care semănau cu tornadele pe Mario Alberto Kempes și pe Luque, iar stadioanele păreau să se rupă sub scandarea ca un strigăt de izbândă: PASSSAAAARRREEEELLLLAAAAA!!! Pe englezi îi iubesc de când, în 1986, vedeam traseele perfecte coordonate de Glenn Hoddle, intrările la sacrificiu ale lui Ray Willkins, șerpuirile ireale lui Chris Wadlle și atacurile furișate, de corsar perfid, cu pumnalul între dinți, ale lui Garry Lineker. Belgia m-a cucerit chiar mai înainte de Enzo Scifo! Atunci îl aveau conducător de joc pe Ludo Coeck (a murit tânăr, în accident de mașină, când era legitimat la Inter Milano), lângă el, ca doi locotenenți perfecți, jucau (strălucitor) Vercauteren și Van der Eyck. În față jucau Ceullemmans și Vandenbergh, iar în poartă era, bineînțeles, Jean Marie Pfaff… A trecut timpul… Acum e Hazard și mai e De Bruynne… Valoroși, dar nu suficient ca să acontezi Zeița și cu atât mai puțin s-o cucerești… Croații au făcut o treabă excepțională, dar, părere personală, Luca Modric nu mi se pare un super-fotbalist. Rakitic e mult mai pe gustul meu… Astea, însă, sunt doar amănunte… Deocamdată, pentru patru ani, limba oficială a Planetei Fotbal a devenit Franceza! Pe urmă…, vom vedea…

Marius CILIBIA