Sunt 45 de ani de când ne-a îndoliat Marele Cutremur. Astăzi… Puțini români și-au mai amintit de sinistrul care a secerat destine, pentru că pericolul de astăzi, ivit de la Răsărit, ca aproape întotdeauna, de-a lungul Istoriei, acaparează atenția tuturor. Până la Cutremurul din 4 Martie 1977, poveștile de groază erau reprezentate de povestirile părinților și bunicilor despre Ocupația rusească. Hoardele slave au jefuit, violat și ucis tot ce le-a ieșit în cale. Au făcut un prăpăd mai mare decât cei patru ani de război… Iar cei pe care i-au instalat la conducerea Țării, i-au numit pe ucigași… Armata Eliberatoare… Strigătul de luptă al hoardei de ocupanți era: ”Davai ceas, davai horilca, davai hazaica!”…. Nu cred că trebuie să traduc. Poate-și aduc aminte și cei care, astăzi, susțin cauza dictatorului de la Kremlin. De ce o fac? Unii din ignoranță, alții din interes, pentru că sunt în leafa (prin interpuși) celor ce vor să refacă URSS. Să le fie de bine și dacă tot îi iubesc atât de mulți pe agresori, le doresc să ajungă să trăiască alături de ei, ca să se bucure de binefacerile lumii lor! Să vadă ce înseamnă să suporți nedreptățile tăcând, să-ți înghiți mânia aplaudând, să spui doar ce le place să audă. Altfel… Marele Cutremur ne-a mai scuturat de amintirile cumplite, făcându-ne să suferim pentru alte tragedii… Până la revoluție, când s-a strigat ”Libertate!” și ”Jos Comunismul!”… Comunismul, care astăzi este proslăvit de alți inconștienți… Din fericire, nu sunt prea mulți, marea majoritate a românilor fiind sănătoși la cuget și la minte. Am văzut sute de români care s-au dus la punctele de trecere a frontierei de stat cu Ukraina, pentru a ajuta puhoiul de refugiați. Oamenii dispreați fug din fața invadatorilor, plecând în bejenie ca pe vremea năvălirii hunilor, a slavilor, a tătarilor. Un lucru se uită: Cine ridică sabia, de sabie va pieri! Este un adevăr verificat de-a lungul miilor de ani de când omenirea se războiește. Pentru că, ciclic, ajunge la putere câte un nebun care dă foc Lumii! Dacă i s-ar răspunde cu aceeași monedă și asupra poporului său s-ar văsa valuri de foc și de moarte? Norocul Omenirii este că de cealaltă parte se dă dovadă și de măsură și de răbdare. Dar răbdarea, are-și ea-o margine! Se uită cum s-au terminat Invaziile. Întotdeauna! Cine uită, nu merită! Acum, la 45 de ani de la Marele Cutremur, ne amintim de toți cei care au suferit în seara zilei de 4 Martie 1977, și vărsăm o lacrimă, aprinzând un fir de lumină pentru toți cei care s-au stins! Atunci și acum…
Marius CILIBIA
